Sunt un cap de clan mafiot destul de boem

In seara asta ma duc la teatru. Nu e nimic special. Speciale sunt biletele pe care le primesc la ghiseele de la teatru, gara sau tramvai. Mi se intampla foarte des ,cand merg cu trenul, sa primesc un bilet in care sunt asezat in vagonul 1, locul 11. Sau vagonul 3, locul 33. La teatru am primit un bilet pentru randul 8, locul 8. Ce e mai frumos e ca atunci cand mi se intampla sa primesc un bilet asemantor cunosc persoane interesante in locul in care trebuie sa ma ajez. Diferenta e ca azi ma voi duce cu o persoana draga mie si interesanta la teatru.

De o saptamana joc pe hi5 un joc on-line. Organizate Crime. Sunt mafiot si misiunile mele consta in devastarea diferitelor orase, sa-mi cumpar arme, sa fac trafic de arta si sa cotropesc porturi sau banci. Am ajuns la levelul 38. In prima zi l-am jucat pentru trecere timpului dar cand un prieten, care e la un nivel superior si anume 53, ma bate in orasul in care sunt eu capul mafiei datele problemei se schimba. Acum imi pun ceasul sa ma trezeasca la ora 4 sau 5 dimineata sa imi fac levelul si sa il ajung, ca la un moment dat sa i-o trag eu pe cocoasa. Incep sa ma tem de ce devin. Iar in timpul in care astept sa imi creasca energia la joc si puterea, sunt fermier. Un alt joc in care cultiv cartofi, rosii, ceapa, porumb si cresc gaini. Imi place sa fiu mafiot in majoritatea timpului iar ca hobby sa am cultivarea legumelor si cresterea animalelor.

Iar daca e sa combin placerile mele din ultimul timp constat ca sunt un mafiot cu sange rece care are ca hobby gradinaritul si crescutul pasarilor iar in weekend se duce la teatru. Combinatia asta am vazut-o doar la mafiotii sicilieni din America pe la inceputul anilor 1900.

Tatal care crede ca wrestling-ul e o lupta reala are dreptate

Azi intrand in casa tata m-a intampinat ca deobicei:
-Vrei sa iti arat cum bate John Cena?
Descaltandu-ma repede ca imi era foame ii zic:
-Mimeaza repede ca mi-e foame!
Tata s-a uitat la mine surprins si imi spune:
-Nu mimez. Te bat real cum se bat aia la wrestling.
-Dar aia nu se bat. E totul la misto. Aia toti se intalnesc si exerseaza loviturile iar americanii vin acolo ca la circ.
-Cum sa nu se bata? Nu ai vazut ca isi dau cu scaunele in cap si nu se mai ridica?

Dupa ce am mancat am cautat pe net, l-am chemat si i-am spus sa-si puna ochelarii. Tata i-a pus in stilul sau caracteristic de batranesc pe varful nasului si a citit ce i-am arat. Un articol scris de Topescu cum ca luptele nu-s reale, ca ei se pregatesc impreuna si ca wrestlingul provine din nu stiu ce lupta. Dupa ce a citit nu mai spus nimic si a plecat in dormitor dezamagit. Dupa cateva minute am vrut sa ii spun ca eu am scris articolul pe laptop si l-am mintit. Asa ca am intrat in dormitor crezand ca se uita la wrestling dar se uita la box:

-Nu te mai uiti la wrestling?
-Nu, ca aia nu se bat.

M-am simtit precum un adult care tocmai i-a spus unui copil ca nu exista Mos Craciun.

Aici pastrez doar micile minuni ale oamenilor care traiesc ceva

Priveste blogul asta precum o refulare a constiintei pe niste foi, niciodata un parvenit sau sa pornesc din start cu gandul ca as putea sa devin in lumea blogurilor vreun mit. Fara sa ma inspire bloggerii ce-si vand ideile pe un iaurt, chiar nu imi doream sa ajung unul dintre ei, sa ma gandesc la cum sa scriu despre un produs cand singurul produs real dar inviolabil este ceea ce se gaseste in noi. Precum un comerciant de bunatate mi-am asezat tot ce am de pret pe o taraba asezata undeva intr-o piata a oamenilor buni. Fac parte din premiantii cu flori sunand la usa celui care le insufla imaginatie, nicidecum cu nasul pe sus si luand peste picior ca fac ciubuc pe coridor in recreatie. Ma simt asa de implinit caci temele mi le aleg atent, la fel cum viata imi zgarie cu-n ciob de sticla corzile viorii sufletului. Singurul regret pe care il adap cu litri da suspine e ca-i editie limitata. Detin un suflet stradivarius.

Si daca unii ma citesc, putin sau multi, ei pun accent pe ce transmite blogul de la emitator la receptor. Dezinteresati de ce mananc, cu ce ma barbieresc, politica e sa iubeasca si nu iubesc politica. Aici ne judecam dupa ce simtim fara sa facem imprumuturi pentru fericirea pusa in raft prin magazine, ne masuram copiii pe care ii pastram in noi prin clasele primare si niciodata nu ne-am indepartat de vise. Mai mult chiar ne-am ancorat ghearele si mai adanc in ele.

Asa ca atunci cand esti pregatit sa faci click pe send sa apara pe blogul meu reclama, citeste-te inca o data caci nu o sa scriu sa vinzi tu termopane, cateva ceasuri sau lenjerie intima. Si nici nu-mi place cum mi te adresezi pe mail.

Am decis sa fac o schimbare. O sa sterg toate blogurile pe care nu le citesc, nu le simt, nu ma fac sa vad dincolo de masti din blogroll-ul meu. O sa pastrez doar persoanele care isi pastreaza sufletul la suprafata printre sutele de specii de rechini. Asa ca cei care nu se mai regasesc in blogroll-ul meu ii rog sa ma stearga daca vor. Poate asa cobor in zelist. De cand am ajuns pe 100 si un pic am primit mailuri si commenturi neprietenoase. O sa ma intorc de unde am plecat. Un blog pentru oamenii handicapati emotional.

Oamenii branturi

Oamenii branturi sunt de toate marimile. Pornesc de la un metru si jumatate ajungand chiar pana la doi metri. Pot fi culturisti, boxeri cu cefe de porc asa cum dezmiarda mama politicienii, sahisti sau pescari.

Oamenii branturi nu au nicio vina ca ajung oameni branturi. Fara voia lor sunt calcati in picioare. Azi sunt calcati in picioare pe un bulevard intr-o zi insorita acceptand acest lucru, maine sunt calcati in picioare de un om aiurit care se concentreaza la panourile cu reclame calcand in cel mai mare rahat. Atunci oamenii branturi la randul lor incep sa calce in picioare alti oameni branturi.

Oamenii avari intotdeauna isi vor cumpara incaltaminte cu un numar mai pare cu gandul ca pana la anul vor mai creste sau se vor ingrasa. Oamenii avari vor calca in picioare doua randuri de oameni branturi.

Duminica seamana cu un joc. Gen ruleta ruseasca.

Daca vreodata o sa-mi treaca prin minte sa ma sinucid o sa o fac duminica. Duminica e plictisitoare. Nu e ca vineri care seamana cu un scolar aruncandu-si ghiozdanul in mijlocul patului batand mingia prin curtea blocului pana se lasa seara. Un scolar care are ore dimineata. Intorcandu-ma la ziua de azi, duminica, am ramas singur acasa si nu am chef sa ies afara. Asa ca mi-am cumparat o sticla de vin, mai am pe fundul sticlei de J&B o gura sau poate doua, sticla o voi pastra poate plec in Argentina, tigari sunt din belsug asa ca o sa petrec timp cu mine. O sa ma rasfat, o sa am grija de mine, o sa ma redescopar. Ce bine suna.

O lingurita de curaj sau poate doua. In debara e un borcan intreg.

Pentru ca la un moment dat o sa dispara curajul de pe fata pamantului o familie formata dintr-un tata, o mama si un baietel au decis ca in sertarul din suflet, pe langa borcanelele cu teama, fericire, entuziasm, iubire, sa aseze si un borcanel in care sa pastreze curaj. Iar ziua in care a disparut curajul nu s-a lasat asteptata. Asa ca din acel moment toti oamenii faceau lucrurile lipsite de curaj. Mergeau la serviciu, respectau programul, camasile calcate, mainile spalate de cerneala si nu se gandeau niciodata sa lase in urma orasul in care s-au nascut. Doar batranii care au simtit curajul isi mai aminteau vag cum e sa lasi in urma o viata ca sa-ti construiesti alta intr-un loc mult mai frumos.

Oamenii nu-si mai spuneau ca se iubesc, viata era masurata in bucatile de plastic introduse in niste cutii metalice iar in schimbul lor primeau bancnote, baietii din clasele primare nu mai ofereau fetelor martisoare de 1 martie iar barbatii flori femeilor, indragostii faceau dragoste doar in patul din dormitor iar cuvantul erou era sters din vocabularul oamenilor asa cum guma sterge cuvintele gresite din caietul unui elev din scoala primara. Dar in lume traia acea familie facand lucrurile opuse. Se mutau din loc in loc, isi cresteau copilul invatand sa spuna "te iubesc", ofereau cadouri oamenilor din jurul lor si primeau cadouri de la oamenii cu care se intalneau, faceau dragoste in locuri nepermise si geameau de fericire-n parcuri.

De frica sa nu-mi pierd curajul am invitat o prietena din copilarie la film, am schimbat primele propozitii cu o fata foarte draguta din blocul vecin, am incercat sa fac clatite, ma gandesc sa incerc si un chec, visez tot mai mult sa plec ca voluntar in alta tara si am pregatit un film horror sa ma uit diseara. Imi dau seama ca asta a fost doar o lingurita de curaj din tot borcanul.

Cer sa ma intorc la anii de liceu si mi se ofera clasa a treia

Am fost si eu la varsta la care imi placea sa ma numesc Spiderman, Superman sau Batman. Si ma numeam dar am trecut de varsta aceea. Apoi am sarit foarte repede la poreclele baietilor mai mari de pe la scara. Pe unele le-am urat iar pe altele mi le doream. Am ramas cu una toata viata pe care la inceput cand o auzeam imi venea sa plang. Intr-un final mi-am dat seama ca altii au porecle mult mai dizgratioase cum ar fi: les, puroi sau lepra. Cu timpul oamenii din jurul meu au inceput sa ma strige pe nume iar prietenii de la bloc au ramas cu porecla pe care am primit-o pe la 10 ani. Toate erau frumoase si la locul lor pana imi intra nepoata in casa, pe care de drag iti vine sa o mananci chiar si atunci cand nu te lasa sa te joci cu papusa ei strigand la tine "A ma"(a mea), si ma striga "Lili". Acum pentru toata familia sunt "Lili". Ma simt ca la 10 ani.

Alte momente cu stelute

*Nu mai pot sa invat. Ma simt precum un mecanism construit de batranii mesteri, foarte vechi, intepenit, ruginit si nedeslusit de mesterii din ziua de azi. Rotitele din capul meu au ruginit, daca n-au mai fost unse din cand in cand cu ceva de invatat, si acum mai urneste-le daca poti!

*Cititorule, imagineaza-ti ca esti pe tron facand ceva din care nu poti sa te opresti chiar daca iti da in foc cafeaua, se aprinde perdeaua si in acelasi timp te inunda si un vecin. Iar la usa iti bate o doamna care e gata sa-ti ofere o pereche de blugi si doua tricouri foarte frumoase de la un brand pe care il adori. Si totul gratuit cu conditia sa deschizi usa. Asta am patit eu azi. Doar ca tronul meu e in Braila iar pe mail mi-au batut la usa cei de la "Cenaclul de Seara" cu o invitatie in Bucuresti.

*Azi ma intreba cineva ce reprezinta blogul pentru mine. I-am spus sa-si imagineze ca raceala la pat este inspiratia, borcanul este blogul si flegmele care se rup din gat si le scuipi in borcan sunt posturile pe care le scriu. Indignata mi-a zis ca-s foarte scarbos. Am schimbat subiectul fara sa-i spun ca tot ce-i mai frumos tin ascuns doar pentru mine. M-ar fi considerat si egoist.

Cred ca telefonul meu e defect

Am primit tot felul de apeluri telefonice. Am fost anuntat ca a venit Mos Craciun mai devreme de 25 decembrie, ca sunt parasit sau si mai grav ca am fost doar un pansament cu rivanol pentru un anumit timp. Ca primesc o pereche de pijamale cu soricei care merg pe sarma sau persoana cu care trebuie sa ma intalnesc ajunge cu 10 minute mai tarziu. Am vorbit cu o domnisoara de la call center care m-a instiinta ca mi se va opri abonamentul daca nu platesc factura si cu administratora caminului in care am stat ca voi fi evacuat. Ador sa vorbesc cu doamnele de la resurse umane atunci cand sunt anuntat pe un ton prietenos ca sunt angajat. Au o voce frumoasa de parca mi-ar spune "Bine ai venit in familia noastra!". Am fost si respins prin telefon.

Nicioata nu am fost sunat de o fata frumoasa, nu mai inalta decat mine, cu o voce calda care sa-mi spuna ca m-a vazut cand ma strambam la un copil in tramvai pana l-am facut sa planga sau probam manusi cu un singur deget in vreun supermarket, si daca mi-ar placea sa ies la o cafea. Nici macar o fata mai putin frumoasa.

Nu-mi place sa mi se spuna sa fac curatenie cand e deja curat

Uitandu-ma pentru a treia oara sau a patra oara sau nu, a treia oara la Friends, am ascultat din nou aceasta melodie. Ore continuu cu-n efect indelungat precum pasta de dinti din reclamele de la televizor.

Si tot ascultand aceea melodie mi-am dat seama ca intotdeauna in camera mea a existat o masuta unde s-au gasit de la reviste cumparate sau primite pe strada, ziare, cd-uri pana la scobitori. Agende sau cartele sim, betisoare de urechi, pixuri, pachete goale de tigari si brichete. Carti citite sau abandonate dupa primele pagini, calendare, pastile, rebusuri sau monede pe care le scoteam seara de prin buzunare.

O canapea in care m-am batut cu raceala si febra si pe care m-am razbunat de multe ori, tragandu-i cate un pumn de fiecare data cand o fata ma parasea. O gantera sub canapea pe care nu am ridicat-o niciodata, semanand tot mai mult cu taica-miu strangand pe balcon sifoane de bucatarie stricate gandind ca la un moment dat ii vor folosi. Lumea din camera mea a fost aranjata intotdeauna asa cum mi-a placut mie. Cu un scaun intr-un colt pe care imi arunc de fiecare data blugi, tricouri, pijamale, sosete, manusi, fulare, fesuri. Cu un sifonier in permanenta dezordonat prin care mai gasesc si pe acolo cate un pachet gol de tigari sau vreun cd cu filme.

Ma gandesc cu groaza la momentul cand prima femeie va dori sa aranjeze lucrurile dupa placul ei. Va produce haos.